Epopeea lui Ghilgameş este un poem epic din Mesopotamia antica. Este cea mai veche scriere literară a umanităţii, datând de la începutul mileniului al III-lea î.H. aparţinând culturii sumero-babiloniene. S-a pastrat, lacunar, pe 12 tablite de lut, în biblioteca regelui asirian Assurbanipal, de la Ninive şi povesteşte faptele eroice ale legendarului rege al cetăţii Uruk. Poemul a fost descoperit abia în secolul al XIX-lea. Probabil de origine sumeriană, dar absorbit şi adaptat de civilizaţiile succesive ale Mediteranei orientale, poemul conţine multe elemente mitologice care vor apărea în literaturile şi traditiile mitologico-religioase ale civilizaţiilor ulterioare.
Potrivit mitului, la solicitările cetăţenilor oprimaţi din Uruk, zeii le-au trimis acestora o creatură uriaşă, un sălbatic, pe Enkidu, pentru a-l provoca la luptă corp la corp pe regele Ghilgameş, care îi tiraniza şi le necinstea fiicele. Dar confruntarea nu s-a terminat cu o victorie clară de nici o parte, astfel încât Ghilgameş şi Enkidu au devenit prieteni nedespărţiţi. Cei doi au călătorit, au fost părtaşi la nenumărate aventuri, şi-au dovedit eroismul şi curajul înfruntând creaturi fantastice periculoase, fapte care le-au dus faima peste mări şi ţări. Prietenia dintre Ghilgameş şi Enkidu era atât de strânsa încât a deranjat divinităţile. Zeiţa Iştar, protectoarea Uruk-ului, a încearcat să-i despartă, ispitindu-l pe Ghilgameş cu declaraţii de iubire. Când însa acesta o respinge cu agresivitate şi trufie, zeiţa se răzbună ucigându-i prietenul iubit. Regele se confrunta pentru întâia oara cu pierderea ireversibilă a celei mai dragi fiinţe şi cu implacabilul destin al oamenilor, supuşi inevitabil mortii. Neconsolat, puternicul Ghilgameş pleacă în cautarea nemuririi, despre care aflase că fusese acordată de zei, în mod exceptional, unui singur om, înteleptul Uta-napiştim, supravieţuitorul Marelui Potop, cu care divinităţile pedepsiseră omenirea. Tradiţia despre Uta-napiştim se va regăsi mai târziu în Biblie în relatările despre Noe. Uta-napiştim îi dă lui Ghilgameş cheia accesului la nemurire, o plantă aflată pe fundul mării. Dar, în final eroul nu va obţine nemurirea, el eşuând la testul iniţiatic la care fusese supus de zei. Ghilgameş se întoarce în lumea oamenilor, al cărei exponent este, resemnându-se să construiască lucruri la fel de efemere ca el însuşi.
Episoadele poemului nu au legatură literară unele cu altele (ca rapsodiile din Iliada), fiecare narând câte o ispravă de alură colosală, săvârsită de erou; principalele isprăvi:
lupta contra regelui Akka din Kish
expediţia, împreună cu prietenul său Enkidu, de prindere şi distrugere a monstrului Humbaba;
lupta contra Taurului Ceresc trimis de zeiţa Iştar să-l ucidă pe erou, care-i refuzase dragostea;
călătoria în imperiul subteran după floarea nemuririi;
moartea eroului (deşi nu rezultă clar din nici un text dacă e vorba şi de moartea lui Ghilgameş sau numai a lui Enkidu; în varianta akkadiană, Ghilgameş călătoreşte în lumea cealaltă ca să afle secretul imortalităţii de la stamoşul său Uta-napiştim, care-i comunică şi amănuntele desfăşurării potopului; această versiune e de altfel cea mai unitară epic).
Ceea ce este fundamental în mitul lui Ghilgameş se poate numi drama existenţială a omului, lupta lui cu forţele oculte şi perspectiva înfrângerii lor, raportul cu femeia şi raportul de prietenie între oameni, teama de moarte şi setea de nemurire; paralel, mitul rezumă alegoric istoria devenirii şi destinul oamenilor ca societate: vânătoarea, păstoritul, civilizaţia urbană, constituirea statului arhaic, catastrofele cosmice, marile întrebări ale gândirii
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu